Un ghid de pedagogie orientată spre diversitate

2.3.1 Migrația

Migrația este un fenomen care este la fel de vechi ca omenirea . Oamenii erau nomazi înainte de a deveni sedentari, prin activitățile agricole. Migrația se referă la relocarea pe termen lung a centrului vieții prin granițele administrative (Centrul Federal pentru Educație Civică, 2020). Nu există o definiție generală a duratei, distanței sau a intervalului de timp pentru a denumi mișcările de migrare ca migrație. Națiunile Unite, de ex. disting între mai mult de trei luni (= temporare) - migrație de trei luni și peste un an de durată (= permanent) - migrație de durată. Dacă se traversează frontierele naționale, se vorbește despre migrația internațională. Deplasarea în interiorul unui stat este denumită migrație internă. Despre migrația internă a UE se vorbește adesea și în interiorul Uniunii Europene, deoarece libertatea de mișcare europeană nu este practic supusă niciunei restricții legale. Pe lângă distanță și durată, se face o distincție și între motivarea mobilității umane. Imigrația datorată muncii, formării sau reunirii unei familii, pentru șanse/oportunități educaționale mai bune și datorită persecuției sau violenței (= fuga) reprezintă unele dintre cele mai frecvente motive (ebd.).

Mișcările de migrație globală și motivația de astăzi sunt, de asemenea, în legătură cu colonizarea Sudului Global. Bogăția Nordului Global și a statelor naționale europene în curs de dezvoltare se bazează pe colonizare, înrobirea oamenilor, precum și pe inegalități structurale persistente în sistemul comercial mondial și regimuri de migrație restrictive. Secole de opresiune și exploatarea forței de muncă și a resurselor naturale, de ex. petrol, cobalt etc. au aruncat structural în sărăcie majoritatea țărilor din sudul global, ca urmare a războaielor și a dezastrelor naturale (Fischer-Tiné, 2016).

Încă de la mijlocul secolului XX, majoritatea fostelor colonii/țări din Sudul Global și-au cucerit independența politică dar influența economică a fostelor puteri coloniale este încă mare. Nordul global importă materii prime și mărfuri produse ieftine prin exploatare, de ex. în Sweatshops din Sudul Global. Practica obișnuită este plata unui salariu neasigurator de trai și absența taxelor de protecție a mediului si de protecția muncii (vezi CCC 2018, p.2). Conflictele armate în ceea ce privește resursele și criza climatică agravează situația oamenilor din sudul global și sunt în continuare, pe lângă lipsa de perspective economice, declansatoare pentru refugiu și migrație, .

Pe de altă parte, a existat și există o recrutare vizată de migranți/migrante, și anume, atunci când se caută forță de muncă ieftină din străinătate (a se vedea Eurostat 2019; UN Migration Report 2017; UNHCR 2018). La nivel global, proporția de cetățeni/resortisanți străini este cea mai mare în Emiratele Arabe Unite, la 88%. Majoritatea lucrătorilor/lucrătoarelor provin din Egipt, Bangladesh, India și Pakistan și activează în industria construcțiilor (UNHCR 2018). Această practică de a recruta lucrători migranți/lucrătoare migrante ieftini/iefitne a avut loc și în Germania. A existat o recrutare de muncitori/muncitoare invitați, condusă de guvern, pentru a reconstrui Germania după al doilea război mondial (de exemplu, în Grecia, Italia, Maroc, Spania și Turcia). Deoarece oamenii nu sunt doar forță de muncă, mulți dintre acești lucrători migranți/lucrătoare migrante au rămas în Germania, și-au adus familiile sau au creat altele noi. Mulți oameni care sunt încă în Germania ca migranți/migrante sau „turci, arabi etc.” sunt taxați ca străini - și în educație - sunt urmașii în celor de a 2 - a 5-a generații ale acestor lucrători migranțișlucrătoare migrante și, astfel, post-migranții/post-migrantele care s-au născut și crescut în Germania și nu vorbesc întotdeauna limba părinților, bunicilor sau străbunicilor. Mulți dintre ei încă nu au pașaport german (Akyol, 2011).

Migrația și azilul

Contrar afirmațiilor publicaților de scandal, după care UE este „inundată“ de imigranți și refugiați, doar 3% din populația lumii trăiește într-o altă țară decât cea în care s-a născut. În cazul în care migrația are loc din cauza unui război, unei persecuții sau a foametei - atunci se vorbește de refugiere. În anul 2018 au fost 71 milioane de refugiați. Din aceștia, circa 60% s-au refugiat pe teritoriul propriei tări. Majoritatea refugiaților mondiali, cam 80% trăiesc pe teritoriul țărilor învecinate (vezi Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați/ UNHCR 2019). Nouă din zece refugiați trăiesc prin urmare într-o țară a sudului global (Global South). Printre țările sudului global, care acceptă refugiați se numără Pakistanul, Sudanul, Turcia și Uganda. Pe lângă aceste țări și Germania este considerată una dintre cele mai mari țări gazdă/ țările cu cea mai mare acceptanță de imigranți (ibid).

Refugiații din state terțe vin în UE pe diferite căi: de ex. legale, cu viză de vizitare, ca studenți, cu contract de muncă. Deoarece începând cu anii 90 migrația legală este foarte limitată, iar frontierele externe ale UE sunt militarizate prin Agenția de Frontieră Frontex, tot mai mulți oameni vin în UE ilegal pe Marea Mediterană sau ruta balcanică. De ani buni există reportaje în masmedia despre naufragiile refugiaților. Doar în 2016 au murit înnecați mai mult de 5.000 de oameni în Marea Mediterană, iar numărul estimat al cazurilor neraportate ar putea să fie mult mai ridicat. 2017 au fost 3.100 de migranți iar 2018 s-au numărat 2.300 de morți și dispăruți ( vezi Ajutorul ONU pentru refugiați 2019). Astfel Marea Mediterană a ajuns ruta maritimă cea mai periculoasă din lume, dar aceasta nu datorită apelor periculoase, ci a lipsei salvării - UE maritime. În fiecare zi se îneacă (după datele de la UNHCR) cca 6 migranți în fața porților UE . Criminalizarea salvării maritime civile este aspru criticată, ca în cunoscutul caz din massmedia al căpitanului Carola Rackete, prin exemplul căruia devine tot mai clară strategia de excludere a UE și transformarea UE într-o fortăreață.

Acordul I de la Dublin și acordul II. de la Dublin ( vezi Coordonarea azilului, Austria 2016) stabilesc cine este responsabil pentru refugiați. Prin urmare refugiatul intră în responsabilitatea acelei țări, pe teritoriul căreia a pus prima data piciorul în UE, adică de cele mai multe ori acestea sunt țările UE din vecinătatea Mării Mediterane: Grecia, Italia, Spania, și Malta ( vezi "Der Standard" 2019). Aceste state, care nu sunt cele mai bogate din Europa, sunt lăsate singure să soluționeze această problemă. Statele fără ieșire la mare se descotorosesc de orice responsabilitate, deoarece a fost stabilit prin acordul de la Dublin II. ca cererea de azil să fie întocmită în prima țară în care ajunge migrantul. Pe lângă Grecia și Italia, Germania și Franța primesc cei mai mulți refugiați ( conform Eurostatului 2019)

În UE ( împreună cu Norvegia și Elveția) s-au întocmit în 2018 în jur de 634.700 de cereri de azil, ceea ce înseamnă 0,1 % din totalul populației UE. Există însă o tendință de scădere în prezent, conform datelor Agenției de Statistică a UE (Eurostat) dar această scădere nu se datorează faptului că există mai puțin refugiați, ci datorită faptului că s-au înăsprit controalele la frontiere, iar frontierele externe au fost ermetic închise de Frontex. În prezent 1500 de grăniceri sunt responsabili de suprvegherea frontierelor exterioare ala UE, iar numărul lor va fi ridicat până în 2027 la 10.000 de grăniceri (conform Eurostat, 2019). În 2018 cei mai mulți refugiați au venit din Afganistan, Irak și Siria. 333.4000 din cererile de azil au fost aprobate, ceea ce înseamnă o scădere de 40% față de 2017. ( vezi Parlamentul European 2019).

În mod normal calea birocratică spre statutul de refugiat și acordului pentru azil este foarte anevoioasă. Oamenii trăiesc într-o nesiguranță permanentă, pentru că nu știu dacă pot să rămână sau vor fi expulzați. Fără un permis de rezidență refugiații sau migranții nu pot să meargă la școală, să facă o calificare sau să desfășoare orice activitate legală. Ei sunt adăpostiți în masă în cazări colective, izolați de rezidenții locali, au doar o asistență medicală minimală și cursuri de limbă. Mulți refugiați sunt foarte traumatizați de cele ce s-au întâmplat în patria lor, de persecuție, război sau foamete, deoarece unora le-au murit rudele sau pentru că nu primesc asistență medicală și nici o perspectivă sigură într-o țară din UE, care ar fi necesare pentru vindecarea lor. (OUlios, 2014)

Acești timpi de așteptare și această nesiguranță nu sunt benefice pentru integrarea lor și nici pentru acceptanța lor în societatea țării în care s-au refugiat. Din Raportul drepturilor fundamentale al Agenției Uniunii Europene pentru Drepturile omului (FRA) din 2019 reiese că șapte din zece europeni consideră că integrarea migranților și refugiaților și a celor care beneficiază de un azil este o investiție necesară pe termen lung, din care beneficiază atât migranții cât și europenii. Conform Eurostat (2019) au primit din 2015 până în 2017 în cele 28 state membre din UE doar 1,4 milioane de persoane din 3,2 milioane de cereri de azil protecție internațională și ca atare dreptul la azil. Dispozițiile Convenției privind statutul refugiaților de la Geneva se bazează pe legislația din UE, dar nu sunt întotdeauna respectate, conform informațiilor Agenției Uniunii Europene pentru Drepturile Omului. Astfel șase din statele membre UE au de ex. proceduri de prea lungă durată până acordă permise de rezidență migranților. Acest lucru îngreunează accesul refugiaților la educație și muncă, reduce sănătatea lor psihică și crește expunerea la exploatare și criminalitate. Studiile arată și că refugiații sunt expuși unui risc mare de lipsă de adăpost după ce li se acordă azil ( FRA, 2019, pag. 14).

Deși numărul migranților și refugiaților este relativ mic în comparație cu locuitorii UE, climatul politic a devenit mai intransigent pentru oamenii cu istoric de migrație. În Italia Lega Nord a câștigat multe voturi și împreună cu ministrul de externe Salvini duc o politică de excludere a migranților. Și în Germania, Franța, Olanda, Austria, Polonia, Ungaria și Marea Britanie partidele populiste de dreapta și naționaliste au primit multe voturi. În România a intrat în parlament în urma alegerilor din 2020 formatiunea politica numita Alianţa pentru Unirea Românilor (AUR) care are lideri naţionalişti şi ultraconservatori. Toate aceste partide și reprezentanții lor își unesc forțele în agitarea împotriva migranților/migrantelor, musulmanilor,/musulmanelor, refugiaților, persoanelor de culoare, persoanelor Sinti și Rrome, a homosexualilor și feministelor. Situația actuală politică arată că populismul de dreapta a devenit acceptabil din punct de vedere social datorită învinovățirilor și agitărilor împotriva persoanelor vulnerabile, iar neoliberalismul lor cauzează o destabilizare economică și socială crescătoare. Discriminările rasiale și naționaliste și actele de violență sunt foarte dese. Din 2015 au crescut cazurile de incendieri ale căminelor de refugiați și persecuția oamenilor de culoare. În anul 2018 o treime din totalul persoanelor de culoare din UE a precizat că a fost hărțuiță cu comentarii rasiste (Der Standard, 2018).

Aceste cifre alarmante arată că tematizarea rasismului cât și angajamentul împotriva discriminărilor rasisto-naționaliste precum și tematizarea contextuală și bazată pe date concrete a migrației și refugierii sunt de o importanță enormă pentru o conviețuire pașnică în lume. Atât Holocaustul, cât și cel de-al Doilea Război Mondial au arătat că rasismul, naționalismul și ideologiile legate de supremație sunt letale și că protejarea drepturilor omului trebuie să fie cel mai important scop al societății.

Migrația internă în UE

Migrația internă în UE înseamnă mișcări permanente, temporare sau circulare ale cetățenilor/cetățenelor Uniunii pe baza libertății lor de mișcare prin Acordul Schengen (a se vedea Uniunea Europeană 2019). Pentru cetățenii/cetățenele UE, aceste drepturi oferă multe posibilități/opțiuni: trecerea frontierelor fără verificări de acte/identitate, studierea în străinătate cu programe Erasmus și alegerea liberă a locului de muncă și a locului de reședință în UE. Consfințit în drept, începând cu Tratatul de la Maastricht din 1993 privind libera circulație a lucrătorilor/lucrătoarelor până la determinarea dreptului de ședere pentru mutarea membrilor familiei (Regulamentul 492/2011), cetățenii/cetățenele Uniunii au drepturi egale în interiorul UE cel puțin în primele trei luni de ședere ( vezi Haase 2018). Dacă o ședere ar trebui să dureze mai mult de trei luni, ceea ce este de obicei intenția unei mutări din cauza căutării unui loc de muncă, o clauză face mai dificilă punerea în aplicare a acesteia în termeni reali: Conform alineatului 4 din legea UE privind libera circulație a persoanelor, șederea cetățenilor inactivi ai Uniunii și membrii familiei acestora este legată de o asigurare socială de sănătate și de deținerea mijloacelor de intreținere suficiente. Prioritar se mută lucrătorii/lucrătoarele și membrii familiei lor din Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Republica Cehă și Ungaria în țări din vestul Europei Europene, cum ar fi Germania sau Marea Britanie (cel puțin până în 2019). Motivele sunt în mare parte diferențele economice, cum ar fi nivelul inegal al salariilor și lipsa de muncă, în special în profesiile de asistent medical, precum și în sectorul cu salarii mici și în perioada de recoltare (cf. Haase 2018).

Cota de mobilitate pe țări (Agenția Federală pentru Educație Politică 2017)

După cum se poate observa din grafic, cetățenii/cetățene din Lituania, Portugalia și România sunt angajați în mod special, care au rate ridicate de mobilitate - deși în mare parte doar cu caracter temporar - într-o comparație a UE. Acest lucru are multe de-a face cu munca sezonieră în agricultură și construcții. În țările gazdă mai frecventate, această migrație este combătută parțial de populație, se reacționează prin respingere. Câțiva factori nu sunt luați în considerare aici: de ex. în multe țări, există examenele prioritare care preferă lucrătorii/lucrătoarele cu cetățenie națională decât migranții/migrantele. Prin urmare, sunt deseori locuri de muncă vacante care nu sunt ocupate de populația națională locală, de ex. ajutoare sezoniere de recoltare, îngrijitori, lucrători/lucrătoare în construcții. În plus, trebuie luat în considerare soldul pozitiv al noilor contributori/contributoare, care se varsă la trezoreria de stat ale țărilor primitoare prin impozitele pe salarii (vezi Haase 2018).

În ciuda libertății de circulație legală, există de facto bariere de mobilitate, cum ar fi discriminarea împotriva migranților interni ai UE, ignorarea drepturilor migranților/migrantelor din UE, barierele lingvistice și recunoașterea insuficientă a calificărilor profesionale și academice, precum și aproape orice protecție a muncii sau angajare neregulată etc. (vezi Haase 2018). În viitor, trebuie acordată atenție protejării migranților/migrantelor împotriva exploatării la locul de muncă. Acest lucru afectează în special cetățenii/cetățenele din 8 țări UE, din sectoarele de construcții sau îngrijire.

Datorită schimbării demografice din UE, creșterea populației în Europa și, prin urmare, asigurarea sistemului social, nu poate fi realizată decât prin mișcări de migrație internațională, potrivit ONU (bpb.de, 2018). Forța de muncă cu înaltă calificare din întreaga lume este la fel de binevenită ca specialiștii din sectorul salariilor mici, de ex. în alăptare. Dar ceea ce nu poate fi estimat încă este ceea ce înseamnă această evoluție pe termen lung pentru țările de origine și viitorul oamenilor care locuiesc acolo.

Orfanii Europei

Termenul "orfani", sau "orfani UE", a fost creat în ultimii ani în mass-media și descrie fenomenul potrivit căruia părinții care provin din Europa de Est își lasă familiile și copiii pentru a câștiga bani în alte țări ale UE. Este dificil să se dea o cifră exactă de copii afectați, deoarece părinții lucrează adesea în străinătate ilegal. ONG-urile estimează că există între 500.000 și un milion de copii în UE, Bulgaria, Polonia și România fiind puternic afectate. În Ucraina, ONG-urile estimează nouă milioane de „orfani” (vezi Nejezchleba 2013). Având în vedere nivelul ridicat de șomaj și lipsa de perspective, în special în zonele rurale ale statelor desemnate, părinții nu au adesea de ales, atunci când vine vorba de a-și câștiga existența și de a le oferi copiilor lor un viitor sigur. În această situație, ar putea fi utilă armonizarea legislației pe dreptul familiei în UE, adică posibilitatea reunificării permanente a familiei. Pe termen lung, cel mai mare ajutor pentru euro-orfani - „Eurowisees” ar fi îmbunătățirea pieței muncii și creșterea salariilor în țara de origine (vezi Niyeshleba, 2013).