4.3.4 Situația persoanelor fără adăpost
În ciuda asigurării sociale a țărilor, numărul persoanelor fără adăpost din UE a crescut constant. Un motiv al acestei creșteri îl reprezintă criza financiară și reducerea beneficiilor sociale, unde multe reduceri bugetare au dus la contractarea capacității de securitate socială și la pierderea fondurilor pentru măsuri de prevenire și sprijin (a se vedea Uniunea Europeană, 2015). Diferențele generale în extinderea, cuantumul și durata asistenței sociale sunt, de asemenea, un motiv pentru creșterea numărului.
Există diverse motive pentru situaţia oamenilor fără adăpost. La nivel structural, șomajul, sărăcia, lipsa locuințelor sociale sau chirii mari sunt prevalente în orașele mari. Motivele personale variază de la breșele din CV-ul (de exemplu, pierderea locului de muncă, separarea sau decesul), sănătatea precară și bolile până la crizele familiei și datoriile mari. Odată ce o persoană a devenit șomeră și fără adăpost, schimbarea situației este adesea dificilă. Discriminările și lipsa sprijinului guvernamental menționat mai sus pot duce și la lipsa adăpostului (vezi Uniunea Europeană, 2015).
Grupul celor fără adăpost s-a schimbat în ultimii ani. Pe lângă cifrele general în creștere, nimeresc mai presus de toți tinerii și copiii, refugiații și grupurile dezavantajate, cum ar fi populația Rom*nja, care devin fără adăpost. Tocmai grupurile dezavantajate, care trăiesc permanent într-o țară, sunt adesea afectate de dezavantaje structurale pe piața imobiliară, situații de trai precare, cum ar fi calitatea scăzută a caselor sau cartierele sau a vecinătăților și creșterea numărului celor fără adăpost. De asemenea, femeile și familiile au un risc crescut de a a ajunge in situația celor fără adăpost. Potrivit Comisiei Europene, situația celor fără adăpost este divizată în patru domenii, în studiul din 2014 privind mobilitatea, migrația și sărăcia:
- Oameni fără acoperiș deasupra capului, care locuiesc pe stradă sau în adăposturi de urgență. Această zonă este varianta cea mai gravă a pierderii locuinței, deoarece există o pierdere a căminului atât în sensul fizic, cât și în cel social-juridic.
- Oamenii care au un loc unde să locuiască, dar locuiesc în spații de cazare temporare. De cele mai multe ori, experimentează o excludere la nivel social și juridic.
- O evacuare iminentă sau conviețuirea temporară la prietenii*prietene sau cu familia descrie varianta situației locative nesigure.
- Persoanele care trăiesc în apartamente de calitate inferioară, nesănătoase sau supraaglomerate aparțin grupului de persoane cu situații locative inadecvate.
Consecințele stării celor fara adăpost includ traiul în locuințe supraaglomerate până la lipsa aprovizionării de bază cu apă curată și instalații sanitare și, astfel, creșterea considerabilă a riscurilor pentru sănătate. La nivel personal, starea celor fără adăpost are un impact negativ asupra sănătății fizice și mentale a oamenilor, iar riscurile pentru sănătate sunt agravate de accesul slab la îngrijiri medicale. Persoanele fără adăpost sunt în mare parte excluse social și trăiesc în izolare. Ei se confruntă cu bariere aproape insurmontabile atunci când caută apartamente sau locuri de muncă (a se vedea Comisia Europeană, 2014). Copiii care cresc fără adăpost au un nivel de educație și o stare de sănătate semnificativ mai precare, deoarece accesul la instituțiile de învățământ și un mediu de învățare adecvat nu sunt disponibile. La nivel legal, în funcție de statutul lor juridic, persoanele fără adăpost sunt excluse de pe piața muncii și din sistemul de sănătate, precum și la accesul la asistență socială și securitate socială, precum și la oferte sociale și culturale, deoarece acestea, adesea, pentru beneficii, trebuie să aibă un domiciliu și o adresă de înregistrare (cf. Comisia Europeană, 2014 ).
